Ligeia, nr.57-58-59-60, ianuarie- iunie, Paris, 2005
Sculptorul Marian Zidaru reprezinta, poate cazul artistic cel mai spectaculos sau in orice caz cel mai original de pe scena vizuala romaneasca din anii 90. Aceasta nu pentru ca Zidaru a fost unul dintre artistii cei mai activi, cei mai prezenti, uneori chiar cei mai mediatizati din acest deceniu zbuciumat, ci pentru ca Zidaru intruchipeaza in cultura romaneasca contemporana cazul singular si dificil al artistului profet, al artistului misionar , provocator, care concentreza in jurul lui o serie de dezbateri religioase, politice, sociale, ce au deposit cadrul strict estetic, dar pe care, in mod paradoxal, nu l-au abandonat in intregime niciodata.
Cariera lui Marian Zidaru a cunoscut o evolutie destul de rapida si sa zicem fatidica inca de la debutul sau de la inceputul anilor 80. In vremea aceea, micile sale sculpturi din bronz si cele mari din piatra si lemn nu se distingeau prea mult de curentul neo-expresionist practicat de o intreaga noua generatie de artisti care tineau sa se puna mai mult sau mai putin in acord cu tendintele epocii, in ciuda enormelor dificultati de informare impuse de regimul communist din ce in ce mai izolat si mai despotic.
Forta bruta a unei abordari simplificate si semi-abstracte aflate in directia unui intreg current post- Brancusi, dominant in sculptura romaneasca de dupa 1960, se indreapta in operele lui Zidaru, precum si in cele ale contemporanilor sai, catre un impuls figurative regasit si catre un anume patetism care contorsioneaza formele dupa tensiunile interioare stranii, formale sau psihice. Acest patetism se nastea dintr-un acelasi zeitgeist neo-romantic orientat din nou catre un soi de realism schematic si reactive, asa cum se manifestau, de exemplu, Transavanguardia italiana sau Newe Wilde nemtesc. Aceste curente occidentale erau partial cunoscute in Romania, in special prin intermediul revistelor de arta introduce in secret intr-o tare puternic cenzurata, dar si prin intermediul celor cateva expozitii organizate cu sprijinul ambasadelor straine.
Inca din 1983, de la prima expozitie personala la galeria Atelier 35, din Bucuresti, Marian Zidaru manifesta o inclinatie speciala pentru valoarea simbolica a formelor prin “muzele adormite” cu mai multi ochi sau prin capetele de “miei sacrificati” cu mai multe coarne – toate acestea punand in miscare, asa cum au observat anumiti critici ai epocii, o mitologie aparte, impreganta de cautarea unei sacralitati nedefinite si de un acces la transcendenta. Aceasta il distingea pe Zidaru de colegii din generatia optzecista, conferindu-I un loc aparte si destul de sus in ierarhia artistica a momentului. Aceasta atitudine l-a apropiat de un grup de artisti bine- vazuti in interiorul Uniunii Artistilor Plastici, grupul Prolog, care promova din ce in ce mai deschis o directie particulara in campul visual local-neo-bizantinismul.
Neo-bizantinismul era considerat in acea perioada ca un fel de rezistenta culturala “pe dos”, impotriva constrangerilor ideologice din ce in ce mai rigide ale regimului communist sau ale artei oficiale, din moment ce propunea o ideologie spirituala si o estetica vizuala pe jumatate moderna si pe jumatate traditionala, orientate spre mostenirea bizantina (mostenirea formala bizantina), din care isi extragea formele profound simbolice, care insa, erau tratate intr-o maniera pe jumatate figurativa si pe jumatate abstracta.
Catre sfarsitul anilor 80, traiectoria lui Marian Zidaru, permanent secondat de sotia sa, sculptorita Victoria Zidaru, a luat o directie neasteptata si mai putin vizibila. Lecturile din carti religioasesau ezoterice, atat cat era
posibil pe atunci, o anume munca interioara, si probabil contactele cu grupari religioase mai mult sau mai putin interzise, i-au impins pe amandoi Zidaru sa se retraga din viata publica culturala, in care isi facusera deja un nume. Din 1987, in urma unei experiente “numinoase”, dupa cum a numit-o artistul insusi, cuplul Zidaru au plecat intr-un satuc din vestul tarii, Ghelari din judetul Hunedoara, unde au trait pana la revolutia din decembrie1989 si unde au realizat o impunatoare poarta monumentala din lemn, pentru biserica locului. Incarcatura psihica anterioara, i-a dus in 1990 in preajma unei mici comunitati religioase constituite in satul Glodeni, de langa orasul Pucioasa, in viata caruia familia Zidaru s-a implicat active, radicand un templu-manastire sui-generis ai carei emisari si lideri au devenit si infiintand un atelier de creatie crestin-ortodox.
Din 1991 si pana la sfarsitul anilor 90, activitatea cuplului Zidaru a fost uimitoare: una sau doua expozitii pe an, numeroase expozitii de grup, organizate adesea chiar de ei in Bucuresti si in alte orase din Romania, aparitii la televiziune si la Radio, editarea de carti si a unei reviste, interviuri si articole in ziare etc. Prin actiunile sale artistice, prin declaratiile din media si prin vizibilitatea publica, Marian Zidaru a provocat aprinse dezbateri intelectuale, polemici estetice si chiar scandaluri de presa.
De asemenea, s-a bucurat de recunoastere in diverse medii ale socetatii romanesti, iar afluenta expozitiilor sale a fost impresionanta. Chiar si in present, cand interesul pentru fenomenul Zidaru, a mai scazut, cazul lui ramane profound simptomatic pentru un intreg deceniu al culturii romane post-comuniste, dar si pentru o problematica artistica si transartistica larga.
Dupa cum spuneam la inceput , ramanand un plastician bine vazut de critica de arta, Marian Zidaru şi-a asumat în cultura română, rolul dificil şi singular de artist misionar investit cu o dimensiune profetică şi artistică de tentă spirituală, dacă nu soteriologică. Pe lângă o creaţie dintre cele mai impunătoare în mediul artistic local, de netăgăduit de orice exeget serios al sculpturii româneşti contemporane, Zidaru reprezintă şi un fenomen sociologic şi antropologic de amploare, deja comentat în studii şi cărţi, ceea ce atinge mize extraestetice destul de sensibile, care pot pune în discuţie însuşi statutul artei la începutul acestui nou mileniu. Mai intai, cum se explica forta vizuala exceptionala a operelor sale, evidenta chiar si pentru un public strain, deloc avertizat despre circumstantele autohtone ale creatiei lor? Aceste forme din lemn, massive sau din contra aeriene – lemn pictat, uneori inscriptionat, ajurat sau incrustat- care reiau teme biblice in formulari plastice extrem de moderne si surprinzatoare, combinand intr-o maniera uimitoare abstractia aproximativa brancusiana si neo-expresionismul, dar in egala masura, articuland intr-un mod neasteptat abordarea conceptualista cu arta taraneasca, echipamentul video si calculatorul cu tehnicile folclorice (taranesti), hieratismul de origine bizantina cu kitsch-ul autohton contemporan…După cum au observat exegeţii, repertoriul său se constituie la interferenţa influenţelor venite din orientul pre-creştin, sincretismul alexandrin al primelor secole creştine, dar şi ale unui Creştinism rural şi cosmic, specific, după, Mircea Eliade, pentru Europa de Sud-Est. Toate acestea sunt străbătute de o forţă animistă halucinantă- pe măsura unei misiuni profetice radicale şi intransigente, care urmăreşte, pe de-o parte, transmiterea unui mesaj escatologic puternic şi urgent şi pe de altă parte, constituirea unei noi iconografii religioase şi a unui topos al salvării. Estetica sa a fost in egala masura definite drept amestec straniu, intre arhaisme formale ce trimit pe de-o parte la traditionalismul local (artizanatul rural sau monastic, de exemplu), si pe de alta parte la sculptura romaneasca moderna, neo-arhaizanta.