Expoziţie de debut – sala “ Atelier 35”, Bucuresti, 1983
Foarte repede tânărul nostru artist abandonează o cale de cercetare în care manifestase din plin o personală şi sigură de sine « voinţă de stil », pentru o mai problematică aventurare pe teritoriul « voinţei de simbol ». Desigur, nu dintr-un uşuratic gust al ineditului continuu, ci dintr-o onestă teamă de repetare şi înţepenire ( ceea ce s-ar putea numi « tehnicizarea » prin meşteşug şi profesionalizare), dintr-o luciditate a riscului necesar (oare nu preferă tinerii noştri artişti prea uşor experimentului pe cont propriu, înregimentarea la o modă ori la o autoritate artistică anume ?).
Obstinaţia semnificaţiei ce depăşeşte stricta cercetare formală e o caracteristică bine definită a tânărului Zidaru – vezi ciclul reliefurilor « istorice », portretele, lucrarea monumentală şi studiile de atelier neexpuse – ea mărturiseşte nu atât lipsa de răbdare a travaliului laborios asupra uneltelor şi materiilor – o problemă de atelier, la urma urmei, pe care prea mulţi şi-o exhibă ca atare – cât sentimentul, presentimentul unei anume urgenţe a spiritului imaginant.
Lucrările ciclului care domină expoziţia renunţă la acurateţea unor formulări spaţiale şi plastice inatacabile, pentru mai periculoasa, mai riscanta ambiguitate a simbolului. Din surse culturale diverse Zidaru îşi încropeşte o « mitologie personală », mai bine zis schiţează un vocabulr simbolic, ce pune în joc scenografia unei idei spirituale adânci, dar difuze, ritualul captării unui sacru nedefinit. Obsesia clarviziunii, a atotprezenţei spirituale se împleteşte cu obsesia fertilităţii, a fecundităţii universale, în formulări mai degrabă sincretice decât sintetice, ce reuşesc, mai mult decât să instituie o autoritate spirituală, să facă sensibil sentimentul unei absenţe, nevoia intimă a unei ierarhii spirituale. Repetarea obsedantă a ochiului, în triunghiul simbolic, ce « stigmatizează » formele, e o dovadă a nevoii ruperii « purei plasticităţi » întru dez-limitare simbolică. Bătrâna muză adormită brâncuşiană se metamorfozează într-o structură feminină generică, avansând multipli ochi în spaţiu. Dar oare mai mulţi ochi înseamnă întotdeauna a vedea şi mai mult, ori mai bine ?
Aceste lucrări îşi asumă – deliberat, după mărturisirea artistului şi după credinţa noastră – starea de proviozorat: concretizări ale timpului unei clarificări interioare de lungă durată asupra transcendenţei. Îşi asumă, cu luciditate sper, condiţia de propunere – încercare – proiect pentru arcane (nesfârşite) ale minţii. Sunt mai ales, semne pentru o sete « alexandrină », elenistă, de spiritual. Dar nu din confuza magmă elenistică îşi extrag marile epoci emblemele ? Aceste lucrări au curajul de a nu se propune ca opere (ca « valori »), ci , mai onest şi mai adecvat, ca simptome.