De câţiva ani, Marian şi Victoria Zidaru sunt, de departe, cei mai prezenţi artişti pe scena artei contemporane româneşti; în afara celor două trei expoziţii personale anuale, ei participă la alte câteva expoziţii de grup pe care, adesea, le şi organizează. Ritmul rapid în care se succed aceste manifestări, cantitatea de lucrări produse de atelierul Zidaru, cât şi diversitatea tehnicilor uzitate (de la sculptură tradiţională la acţiuni, instalaţii şi artă video), creează – la prima vedere – impresia unui efort interminabil şi concertat de auto-promovare, complet inexplicabil în condiţiile în care poziţia artiştilor Zidaru în lumea culturală locală este demult şi bine stabilită.Această paradoxală si excesivă demonstratie de fortă permanentizată nu are insa ca miză consolidarea unui statut artistic care rămane iluzoriu si nesemnificativ la scara istorică la care se raportează cei doi Zidaru. În fapt, productivismul lor artistic opresiv nu reprezintă decat un camuflaj- facut sa fie transparent insa- al adevaratei lor “actiuni” ce subîntinde, intotdeauna, realizariile si expozitiile artistice. Or, aceasta “actiune” autentică, de profunzime, nu este artistica, ci mistică, evenimentele expozitionale prin care este dezvaluită sunt, de aceea, mai intai mesianice si apoi artistice. Intregul mecanism instituţional al artei este deturnat in acest fel: operele de artă sunt “file “ dintr-un discurs religios, galeria este o tribună, iar publicul o congregaţie ad hoc.
Din cauza reticenţelor, piedicile si presiunilor la care au fost supuşi, cei doi artisti au fost nevoiţi sa atingă performanţa unei dedublări complete a operei lor, care prezintă o faţă (sau faţadă) estetică perfect realizată si pe deplin plauzibilă, dublată si dedublată de (inter)faţa profetică, ce se desfasoară, fara rest, pe toata întinderea, pe toata suprafata fiecarui obiect, instalatie sau actiune artistică. Lucrarile devin astfel marturia propriei scindări, intrucat natura lor profunda si mobilul pentru care au fost realizate le raman exterioare, in ciuda (sau tocmai datorita) perfecţiunii artistice a formei, conceptului ori derularii lor (in cazul actiunilor). Această natură ce ramane exterioare lucrarii de arta este insusi mesajul mesianic pe care il poarta ele, ca o imagine alterată a unui text, a unui “cuvant” care (pre)există ca atare, ca expresie verbala explicită, transmisă si pastrata intr-o “carte”, cartea profetica in continua expansiune in jurul careia graviteaza comunitatea apocaliptica a “Noului Ierusalim”, ai carei purtatori de imagine si cuvant sunt artistii Zidaru.
Acest surprinzator “neajuns”al artei, ce rezidă chiar în preaplinul ei, în capacitatea ei de a seduce facil, de a-si parafraza tactil si imagistic propriul mesaj, este intotdeauna subliniat de interventiile orale prin care Zidaru, la deschiderea sau la inchiderea expozitiilor, precizează provenienţa ideologică (si mai precis teologică) a lucrarilor de arta. Discursurile sale de acest fel reprezintă, in esenţă, transmiterea directa a mesajului profetic, pe care lucrarile il transmit vizual, a “cuvantului”, care este adesea reprodus textual, ca orice revelatie urgenta, obscura si bulversanta.Mai mult, discursurile sale sunt o introducere a auditoriului in profeţia propriu-zisă (si nu în artă, care ramane undeva in urma, ca o prefata scurta si conventionala ), ce este facuta accesibila, imediat, prin “ziarul revelatiei”, un periodic tiparit ce contine o selectie cronologica si o aducere la zi a profetiilor recente, receptate si propagate de catre comunitatea “Noului Ierusalim”.
Bunul-gust si bunul-simt ce domină lumea culturala autohtona au facut ca, aproape intotdeauna, manifestarile artistilor Zidaru sa fie receptate de–andoaselea, ca si cum pretextul ar fi fost religios iar problema adevarată a artei lor ar fi constituit-o tocmai arta. De aceea, de regula, publicul cultural-artistic al expozitiilor Zidaru concede artistilor “ratacirea religioasa” pe considerentul ca, odata ce a condos la realizarea unor lucrari de arta atat de incitante, chiar si profetia incomoda e tolerabila. Or, lucrurile stau exact invers, caci in sistemul celor doi artisti profetia tolereaza si cautioneaza arta, şi nu viceversa. Prezenta substantiala, imagistica si tactila a operelor, nu face decat sa insiunueze si sa descrie cu pertinenta si actualitate, ca o umbra, controlul unei absenţe bine determinate, aceea a textului spiritualist, mesianic. Operele de arta nu fac decat să se suprapuna peste scopul lor imediat (transmiterea profetiei), ingreunand, cu corpul lor estetic dens, limpezimea si profunzimea mesajului pe care ele, in ultima instanta, mai degraba il mimeaza decat sa-l expliciteze(ele trebuind re-explicate din perspectiva textului mesianic, care este pe de-o parte incorporat si pe de alta parte denaturat prin arta). Lucrarile de arta genereaza acea supra-satisfacţie estetica ce risca sa perturbe si sa deturneze perceptia de la mesajul urgent catre textura suculenta a purtatorilor de mesaj.
Aceasta inadvertenţă si tensiune perpetua intre ţinta explicita a expozitiilor si substanta plastica a exponatelor este frecvent trecuta cu vederea de catre public. In ciuda audienţei largi a expozitiilor Zidaru, se poate vorbi despre o acută incomunicabilitate si scindare intre artisti si public: finalitatea expozitiilor o reprezintă, din perspectiva artistilor, nu exhibarea lucrarilor proprii, ci diseminarea mesajului mistic care ii transcende, raspandirea “cuvantului” si, concret vorbind, distribuirea “ziarului revelatiei”. Publicul intelectual, de breasla artistica, pune tocmai aceasta finalitate intre paranteze, cautand, in expozitiile Zidaru –ca in oricare altele,- in chip traditional, acele lucrari “noi”, contributia formala si formalizata estetic la vocabularul plastic al contemporaneitatii. Publicul cauta si recepteaza imaginea, in timp ce artistii transmit si propovaduiesc textul. Acest paralelism s-a transformat cu timpul intr-o divergenţă cronică, un “status quo” autist. Apare astfel o tensiune exploziva, acumulată in timp, care ramane totusi irezolvabila. Caci daca publicul ar recepta intr-adevar mesajul si ar actiona in consecinta, ar trebui sa renunte, in primul rand, la calitatea sa de public amator de arta si să devină congregatie religioasa. La randul lor, artistii Zidaru, daca ar fi pe deplin consecventi cu intransigenta lor mistica, ar trebui să se scuture in cele din urma de relatia echivoca cu audienta lor fidelă si totusi rebelă, de nesupus. Dar in acest fel ei si-ar pierde si “tribuna” de unde pot declama discursul religios si, trebuind sa renunte la orice travesti, ar trebui, automat, sa renunte si ei la artă. In aceste circumstanţe, ce dau actului creator si aceluia receptor o acuitate deosebită si aspectul unei adevărate confruntari tactice, militare, se poate spune că raporturile artistilor cu audienţa lor sunt antinomice, ei incercand sa transforme publicul in altceva decat public (în părtaş etc.), acesta din urmă încercând, la rândul său, să convertească (mai precis să reducă) impactul profetic al operelor la unul strict estetic, si sa-i reduca pe artisti la statutul lor de simpli artisti, practic neutralizandu-i.
Pentru că nici una din cele doua tendinte contrarii nu se poate implini datorita rezistenţei acerbe – desi tacite – a celorlalte, s-a ajuns, in fapt, la o situatie de compromis, impură, ca principiu, pentru ambii protagonisti ai “conflictului”, dar deosebit de semnificativă pentru intreaga problematica a impactului artei contemporane. Aceasta pentru că ireductibilitatea celor doua pozitii, remarcabila chiar in procesul punerii ei in discutie, ne aduce exact in zona cea mai fierbinte a artei actuale, a artei care tine sa se depasească ca artă, si care, apreciata fiind ca atare de catre public, este subit re-estetizată si deci readusă la inofensivitate. Situatia “impură”, fara iesire, compromisorie (si bilateral compromitatoare) ipostaziază insusi statutul artei si artistului contemporan, indeosebi al aceluia ce intervine activ si asumat asupra extra-esteticului, asupra corpului social, asa cum se intampla si in cazul Zidaru. Similar, arta politica, precum aceea a lui Hans Haacke de exemplu, este obligată sa ramana si sa ocupe un loc chiar in spatiul politic pe care il deconstruieste si in care, finalmente, este inglobata. La fel, deconstruind functia institutiilor muzeale pe piata artei, Daniel Buren este concomitent unul dintre artistii ce expun cu precadere in muzee. Aceste relatii antinomice sunt inerente artei contemporane, care se raporteaza mai degraba la un corp social versatil decat la eul creator bine structurat, monadic, al romantismului.
Proiecţia mesianică a lucrărilor lui Marian şi Victoria Zidaru tinde, în fond, către un proiect de inginerie socială, o „plastică socială” tipică pentru arta timpului nostru, cel puţin de la Joseph Beuys încoace. Faptul că pentru a face priză la public, adezivul extra-estetic folosit de către cei doi Zidaru în lucrarea lor socială este mistica, profeţia şi transcendenţa, şi nu egologia, drepturile omului sau feminismul (adezive „acreditate”), a făcut ca, adesea, opera lor să fie închisă în limitele tradiţionalismului ortodoxist, pe când ea reclamă mai degrabă o lectură sociologică şi antropologică decât una simbolist- iconografică. Aceasta pentru că e mai puţin important felul în care arată cutare sau cutare simbol creştin (crucea, îngerul etc.) într-o sculptură de Zidaru, şi este mult mai important, esenţial chiar pentru înţelegerea demersului său, felul în care sculpturile şi instalaţiile sale construiesc lumea vizuală şi chiar identitatea unei grupări de oameni, a unei comunităţi, dispărând, dizolvându-se ca sculpturi (ca artă) şi devenind instrumente şi elemente ale vieţii lor cotidiene sau spirituale. Zidaru construieste mai putin piese pentru opera sa si mai mult obiecte si ansambluri utilizabile de catre cei al caror purtator de imagine este. Zidaru este un furnizor. El raspunde unor comenzi, acelea ale unei socetati restranse, dar care nu este mai putin complexa. De aceea, chiar si interpretarea lucrarilor sale “alternative” (instalatii, video, etc.) drept artă experimentală este profund eronată, la fel cum eronată si reducţionistă este interpretarea sculpturilor sale drept exemple de ortodoxism. Zidaru nu este un experimentalist pentru că el nu vede in tehnica (alternativă) un scop in sine, un obiect de investigat, in interiorul caruia sa fie creată arta, ci un simplu mijloc (printre atatea altele) de implinire a unui proiect, a unui concept plastic ce-si transcende mijloacele. El nu caută (nu cerceteaza), ci rezolvă: daca are nevoie de vizualizarea duhului sfant al unui inger, el plasează in mijlocul unei aripi de lemn un mic monitor ce prezinta in permanenta un porumbel alb. Este aceasta o instalatie video, asa cum este ea inţeleasă uneori? Nicidecum. Zidaru se serveste de ceea ce ii ofera civilizatia contemporana, episodic si punctual, ca de un set de scule , adesea fara sa aibă acel interes experimental propriu-zis (si permanent) de a patrunde secretele “aparatului”, pe care il utilizeaza aproape ignorandu-l. El este un consummator de tehnica si nicidecum un explorator al acesteaia, precum artistii experimentalisti. Din lucrarile lui Zidaru exegeza a recuperat “experimentalismul” minor, tehnic (utilizarea instrumentelor de arta alternative) si formal (asamblarea lucrarilor in genul unor instalatii), tocmai pentru ca a trecut cu vederea adevăratul său “experimentalism”, anume acela social, relatia cu totul particulara, si permanentizata, cu comunitatea “Noului Ierusalim”. De la crearea de locuinţe, lăcaşuri religioase, centre ospitaliere si ateliere, pana la realizarea obiectelor de cult, a veşmintelor si a mobilierului, intreg acest efort de “plastică socială” reprezinta adevarata contributie “experimentală” ce poate fi atasata numelui Zidaru.
Nici postmodernismul, frecvent invocat in cazul Zidaru, nu are mai multa relevanta decat experimentalismul, deoarece la cei doi artisti lipseste componenta fundamentala a atitudinii postmoderniste, respectiv detasarea, distanta ironica si raportarea ludica, destructuranta, la universal pe care il administreaza. Dimpotriva, bunacredinţă şi maniera coezivă de a se raporta atat la comunitatea lor, cat si la corpul social pe care il vizează, confera demersului celor doi artisti o aderenţă si o implicare autentică. Ei sunt perfect absorbiţi in proiectul mesianic pe care il propagă, iar interesul pentru “scriitura” vizuală a operelor lor (pentru stilul, pentru amprenta personala) este cu mult depăşit de finalitatea extra-estetică a acestora.
Unicitatea pozitiei celor doi Zidaru in contextual artei romanesti contemporane este oarecum obscurizată si de afilierea lor necritică, de catre exegeză si de catre public, la gruparea artistică dominantă neo-ortodoxista, pe temei pur iconografic. Există insa o deosebire fundamentala intre arta religioasa produsă de catre Zidaru, care poartă un discurs profetic exclusivist, si arta neo-ortodoxistă, care este doar purtatoarea unui discurs simbolic paseist. Intotdeauna s-a pierdut din vedere faptul ca nici unul dintre reprezentanţii artei ne-ortodoxiste actuale nu are o componentă mesianică oricat de infima. Arta neo-ortodoxista actuală este esenţialmente non-apocaliptică, discursul ei fiind de tip stocastic, o exegeză si glosare pe marginea unui vocabular simbolic dat, adică o inventariere si o reînviere (sau incercare de reinviere) a formelor si atributiilor traditionale ale imaginii religioase. Realitatea ca operele semnate Zidaru si operele realizate de neo-ortodoxisti sunt religioase le apropie prea putin, in timp ce faptul ca arta lui Zidaru este profund profetică iar aceea neo-ortodoxistă nu este, genereaza o deosebire de natură, pentru ca intr-o parte avem de-a face cu o manifestare de conservatorism (ce legitimeaza si întăreşte ordinea dată), iar in cealaltă avem de-a face cu o incercare de bulversare a intregii ordini prestabilite, asa cum se intampla in cazul oricarei actiuni mesianice.
Pozitia neo-ortodoxista este bazata pe un sui generis nominalism iconografic, intelectualist si rafinat critic (mizand pe functia formala si conceptuala a semnelor religioase), in timp ce pozitia Zidaru este mai degraba realista, “naiva”, bazata fiind pe credinţa in eficacitatea propriu-zisa, concreta, a simbolurilor asupra realului (credinta fara de care nici un mesianism nu este imaginabil). Fiind vorba, si in cazul neo-ortodoxismului si in cazul Zidaru, de un fond semiologic-iconografic comun, respectiv simbolismul crestin-ortodox, se poate constata cu usurinţă si o alta similaritate, anume inclinatia nationala sau chiar nationalistă si de-o parte si de cealalta. Numai ca la neo-ortodoxism aceasta inclinaţie se fondeaza pe un autohtonism acerb (cu radacini in istoria acestui secol), in timp ce la Zidaru nationalismul este unul paradoxal, anistoric si distopic (deci eminamente non-românist), fiind inspirat direct din modelul biblic al poporului ales, care pentru profetii veterotestamentari era Israel, iar pentru mesianismul actual este poporul român. Naţionalismul paradoxal, abstract si non-românist al lui Zidaru reprezinta mai degraba citarea si tematizarea nationalismului, un nationalism conceptual, generic, aplicat indeosebi textului biblic si mai putin realitatii propriu-zise.
Faptul ca si Zidaru si neo-ortodoxistii fac referire la iconografia ortodoxa este mai putin relevant decat utilizarea diferita ce i se dă acesteia, respectiv imprimarea vectorului paseist si evazionist de catre neo-ortodoxisti, si propulsarea catre un viitor apocaliptic urgent, in cazul Zidaru (aceasta explica, intr-un fel, chiar si dez-inhibiţia celor doi artisti in fata mijloacelor si tehnicilor artistice alternative, ale “viitorului”, in raport cu retinerea si chiar condamnarea lor de catre neo-ortodoxisti).
Pe de alta parte, productia Zidaru este diferita si de acel sector al artei contemporane locale, alcatuit din artisti de genul Alexandru Chira sau Paula Ribariu, care isi inventeaza repertorii de semne si sintaxe “spiritualiste” sau para-religioase autohtone, strict individuale (arhaice, traco-geto-dace s.a.m.d), care nu se intersecteaza deloc cu vocabularul simbolic ortodox majoritar. Ca si in cazul tehnicilor si mijloacelor artistice strict contemporane (foto, video etc”), Zidaru nu isi construieste nici in plan iconografic o limbă proprie, paralelă, exotica si irelevanta, simplă divagaţie individuală utilă doar eschivării, ci alcatuieste un idiom recognoscibil in cadrul unei limbi vii, limbajul iconografic ortodox, o limbă vorbita si inteleasa de toata lumea locală, tocmai pentru ca el se prevaleaza de un corp social real, ale carui legi si componente le cunoaste, insusindusi-le chiar si pentru a le deturna.
Travaliul de re-formare la care indeamnă manifestarile semnate Zidaru afecteaza frontal si agresiv audienţa contemporana, tinzand catre modelarea ei autoritarista prin includerea intr-o trama supraordonata si prin desprinderea, dezradacinarea din solul imanentei lipse de orizont. Pentru românul timpului nostru, chiar si ortodoxia este tot o forma de inradacinare in imanenţă, de comodă asezare intr-o lume lipsita de urgenţe. In raport cu aceasta comoditate, Zidaru promovează o forma cu totul particulara de ne-asezare in timpul său, de reordonare a lumii, de schimbare a accentelor si a stringenţelor, printr-un amplu proces de răstălmacire a realitatii, de insusire – dar intr-o alta cheie – a tuturor elementelor ce definesc civilizatia contemporana: politica si televiziunea, consumismul generalizat, pauperizarea si de-spiritualizarea, ecologia si muzica rock etc. etc. Arta lor are de-a face cu intregul sistem al realitatii vremii, care este re-elaborat, in spiritul unui paradoxal “dis-consumism” militant, constand nu in ignorarea realului, ci in imprimarea unui alt vector acesteaia, in desfacerea, piesa cu piesa, a realului nostrum profan, care este recompus apoi, minuţios, in cheie spirituală. Aproape nimic nu se pierde, totul fiind restituit intr-o infatisare transfigurată (si nu rareori desfigurata): televiziunea nu este respinsa, ci deturnata (ca in cazul ingerului cu monitor), asa cum casa este “incomodizata”, constructia de tip colibă devenind imaginea Chitului lui Iona (adica al locului pieirii, al mortificarii, din care doar liberal arbitru al divinitatii poate aduce salvarea), iar patul devine un loc de supliciu pentru o aglomerare antropomorfica si suferinda de cruci, in timp ce biblioteca (locul cu multe si diverse carti, prin excelenta), se transforma intr-un spatiu de etalare nesfarsita a uneia si aceleasi carti care, in definitiv, anuleaza idea de diversitate, insusi rostul unei biblioteci. In confruntarea cu despiritualizarea galopantă si agresivă a timpului nostru, Zidaru opune o recolonizare spiritualistă la fel de agresiva, radicala, intransigentă, actionand ca un invertor si convertor de valoare simbolica: toate lucrurile acestei lumi sunt sistematic atinse si rasturnate, rastalmacite.
Actiunea profetica impulsionata de atelierul Zidaru se manifestă printr-o tendinta acuzata de iesire din istorie, din realul hic et nunc. Daca la neo-ortodoxism este vorba de o iesire pasiva din contemporaneitate prin rabaterea mecanica a formei trecutului asupra formei prezentului, iar in experimentalism se poate vorbi despre o suprapunere excesiva si filistina a viitorului peste forma prezentului, la Zidaru se poate vorbi despre o iesire activă, voluntara, prin care practic intreg realul este transpus si transfigurat intr-un alt registru, in care trecutul devine, cu mijloacele prezentului, viitorul profetizat.
In ultima instanta, este mai putin important faptul ca revelatia, profetia va fi sau nu validata, că viitorul ne va rezerva sau nu ceea ce ne prevesteste “cuvantul lui Dumnezeu”. La fel de putin important este si caracterul canonic sau ne-canonic al paradigmei religioase pe care o contureaza, treptat, viziunea apocaliptica pe care o “mediatizeaza” Zidaru. Ba chiar s-ar putea spune ca este de minima relevanţă insusi caracterul religios, sacralitatea ei.
Mult mai importantă, chiar unică, este insa această experienţă artistică de transfer, faptul că un artist ia in seama sa o intreagă civilizatie, ocupandu-se nu doar simbolic, ci si efectiv, de toate rosturile ei, de ceea ce mananca si de ceea ce vorbeste, de ceea ce imbracă si de ceea ce vede, de timpul ei cosmic si mundan, de consumul ei si de pierderile ei, de strafundurile ei cele mai bizare si repugnante, ca si de proiectiile ei cele mai rafinate. Asa intortocheată si in contracurent cum este, asa de violenta si insuportabilă cum apare adesea, viziunea aceasta sustine o opera si o constiinţă care -poate excesiv si fara nici un drept “legal”, dar atat de percutant artistic- isi asumă responsabilitatea pentru timpul sau, oferindu-i un spatiu de coeziune colectivă, spatiul artei sale. Să fie aceasta iluzie, megalomanie, tiranie? Doar timpul poate sa raspunda la aceasta intrebare. Iar timpul se scurge, de regula, in favoarea artei.