Nu o dată, după 1990, am vizitat expoziţiile Victoriei şi ale lui Marian Zidaru, pe atunci aflate sub sigla Noului Ierusalim, încercând să descifrez mitemele, codurile, sensurile pe care doreau a le pune în operă şi, implicit, în circulaţie pe o piaţă “creştină” a valorilor estetice. Re-întâlnirea pe care am avut-o recent, la Timişoara*, cu creaţia artistică a celor doi mi-a confirmat două sau chiar trei predicţii apropo de destinul mişcării neo-religioase pe atunci acut şi cu bogat ecou prezentă în viaţa cetăţii, pe care la vremea respectivă le-am intuit mai mult decât determinat.
Despre o tradiţie internă
Prima era/ar fi că indiferent de timpul care va trece peste acest dublu destin artistic, dramatismul dolorist va rămâne pentru totdeauna impregnat în „fiinţa” obiectelor zămislite. Prea intensă a fost întotdeauna pasiunea „echipei” faţă de scăderea progresivă a trăirii valorilor creştine şi faţă de destinul naţional, şi el văzut ca o (de)cădere a vieţii întru cruce, pentru ca această atitudine de temelie să se poată schimba vreodată. Şi, în definitiv, dată fiind masiva pasteurizare a mai tuturor tradiţiilor şi raţiunilor existenţiale ale insului, ca şi ale grupusculelor actuale, această ofertă „tuşantă” ar merita, în ultimă instanţă, remarcată şi apreciată pentru constanţă şi persistenţă…
Cea de-a doua era că, tocmai datorată atitudinii pure şi dure mai ales la adresa instituţiei bisericii (fără de a cărei prezenţă-contrapondere simbolurile pe care arta Zidaru le pune în circulaţie ar fi de-a dreptul ininteligibile), o apropiere de „traiectoria” acesteia se dovedeşte imposibilă, sub orice formă – evident, este vorba de eventualitatea puţin probabilă de a pune, cumva, în operă, un destin comun, o expresie similară, cu sensuri şi consecinţe similare. Ori, Maica Biserică se află în situaţia ca averile (spirituale) să-i fie gestionate de o cuvioasă turmă de mieluşei care au mare grijă cum prestează, cum contribuie la bunăstarea staulului principal şi, individual, chiar cum mestecă, nu cumva să-şi deranjeze păstorul, darămite să-i mai şi pună la îndoială atotpriceperea, poate izvorâtă dintr-o condescendenţă mult-pretins ştiutoare, dar care până acum se traduce în fapte şi realizări care de care mai îndoielnice (pomenim, cu obida şi oboseala de rigoare, numai de ruşinea catedralei mân(t)uirii neamului, înălţată parcă în ciuda oricărei normalităţi etice şi morale, de un penibil estetic, un anacronism arhitectural şi siktir atitudinal total faţă de orice profesionalism intelectual care ar fi contribuit la demnitatea acestui posibil mare gest de cultură şi civilizaţie).
Într-un al treilea rând, era cu totul de aşteptat o decantare-în-însingurare a artei despre raiul imaginar al creştinismului. Destinul familial, de micro-grup care temporar a fost chiar „drojdia” comunităţii cu care se identifica, s-a putut hrăni pentru o vreme din perspectiva comună asupra lucrurilor, din intimitatea şi suferinţa trăite unul către celălalt, dar aceste temeiuri personale sunt aproape cu neputinţă de transmis celor care ne umplu lumea cu lumile lor (ar fi fost nevoie, practic, de o ascultare cu totul monahală din partea grupului mare, a „tribului”, pentru ca o creştere comună să fi fost posibilă sau chiar să sporească – iar ideea de „familie-păstoritoare” va fi suportat, fără doar şi poate, numeroase corecţii din partea componenţilor comunităţii, nereuşind aceştia să-şi asumeidealitatea „tipului-familial-de-singurătate-în-doi”. Ori, odată ce judecăm după normele terestre un model care se baza pe-, rezista tocmai pe motivaţia aderării ne-raţionale a cuiva la cauza comună, liantul „vrăjirii” se destramă şi, odată cu el, tot cheagul se risipeşte…)
…LA „PLOPII FĂRĂ SOŢ”
Aşa ne-am putea explica, de pildă, chiar titlul expoziţiei din capitala Banatului : „Plopi” – orice modest cunoscător de latină va fi reţinut omonimia, contaminată şi de o uşoară paronimie,a substantivului populus, care semnifică deodată plop şi popor, diferenţa fiind numai de distribuţie a accentului, respectiv de lectură a vocabulei.Ori, avem aici de-a face cu semnele, cu urmele unui popor însingurat, cu strigătele lui esenţial-plastice către omul actualităţii, individul dinafară, mult mai mult hrănit de imagine decat de cuvânt (Cuvânt?) Şi poate tocmai pentru că vorbim de comunicarea trans-personală, trans-teritorială, cumva, putem accepta faptul că expoziţia de faţă e, poate mai mult decât unele dinainte, mai plină de alegorii decât de simboluri. E de citit şi de consemnat, tocmai, o mai mare distanţă între cel ce trăieşte „viaţa semnelor” şi acela căruia aceste semne îi sunt sortite. Cum ar privi, de pildă, un vizitator de aiurea stema României, prinsă într-un relief sculptat, aflată între două „gloanţe”, unul inscripţionat „love”, celălalt „drujba” (=prietenie)? Vizual vorbind, mesajul pare clar: odată ce identifică respectiva formă cu harta naţională, acel cineva ar citi respectivul mesaj ca iminenţă a unui dublu pericol (considerăm „love” un pericol, poate, fiindcă globalizarea sentimentului conduce, fundamental, la înstrăinarea de încărcătura reală, locală a lexemelor indigene dragoste, iubire, amor, chiar milă; „love”, ca stindard afectiv,este, confruntat cu multele nuanţe ale dragostei autohtone, mult mai permisiv, dar şi mult mai sărac în denotaţii; cât despre prieteşugul cu ruşii, e bine să ne amintim faimoasa butadă a unui mare istoric „150 de ani de prietenie cu Rusia ne-au distrus mai mult decât 400 de ani de ocupaţie turcă”). Sensul conţinut de întreaga mini-instalaţie descrisă ar fi că suntem, ca neam şi naţie, efectiv prinşi între „oportunitatea” de a alege între două rele – ceea ce, ne arată istoria locală, e aproape un dat naţional, „un destin marcat de soartă”…
Expoziţia, dată fiind privirea „neagră” (citeşte pesimistă) sugerează în ansamblul ei o scăpare prin destin individual (de notat tăierile, izolările formelor, retragerea lor întru sine, voită); poate o scăpare prin înalt – vezi alungirea multor morfeme, ca şi când ar detalia „trecătoarea”, „cărarea strâmtă” care ne obligă, în cele din urmă, la subţiere ca modalitate de supravieţuire şi obligatorie prefacere. Sau, într-o percepţie larg-estetică, dacă am implica şi „duhul” materiilor ce ne sunt oferite spre contemplare/trăire, vorbim despre conflictul carne-durere, despre crucea personală pe care fiecare dintre noi o poartă – lemnul ca sugestie a răstignirii, a patimii, cuiul ca semn al „ghimpelui din trup”. Conflict-tensiune fără de care, crede şi mărturiseşte expoziţia, nu există mântuire. Măcar sub forma ei de mângâiere prin darul gustării şi al îmblânzirii „animalului uman” prin privire, prin bună-vedere.