Expoziţie de grup: Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Vladimir Zamfirescu, Marian Zidaru la Galeria “ Orizont ”, Bucuresti, 1986
Trei pictori şi un sculptor, purtaţi de instinctul unei înrudiri de principiu s-au decis să expună împreună: pictorii aduc desene, sculptorul – sculpturi. Dar sculptorul este dintre aceia care desenează abundent înainte de a-şi finaliza lucrările, aşa încât putem spune fără greşeală, că cei patru sunt uniţi, în primul rând printr-o adeziune intimă, printr-o matură reverenţă, faţă de spectacolul liniei şi al tehnicilor grafice în genere. Cu aceasta suntem, de la bun început, într-un teritoriu melancolic. Desenul stă, dintotdeauna sub ameninţarea unui nemeritat “ minorat ”, ca şi cum nu s-ar fi născut decât pentru a se înscrie „funcţional” în preliminariile unei activităţi majore, mai impozante. Chiar tratat ca „autonom”, el riscă să devină, prin relativa lui comoditate, inflaţionar, un soi de „mereu-la-îndemână” al virtuozităţii, o facilitate pe care vedetele o adoptă rapid, cu o graţie superficială, imediat dispusă a lăsa în urmă jocuri grafice de ocazie, tocmai bune pentru zelul rentabil al colecţionarilor.
Era firesc ca un veac de gherilă artistică – cum este veacul nostru – să treacă neatent pe lângă cuminţenia, scalară în aparenţă, a desenului de atelier. De la o vreme totuşi se simte în aer un curent recuperator. Severitatea virilă a conturului, pe care istoricii de artă o pot urmări, fără întrerupere, din antichitate, de la Parrhasios până la Ingres şi Degas, vine să disciplineze, cu o necesară fermitate, juvenilitatea, uneori incoerentă, a pieţii artistice contemporane, fascinaţia ei pentru spontan, pentru formularea de primă instanţă, pentru gestica zgomotoasă, suficientă sieşi, a abilităţii. Desenul ne poate reînvăţa să obţinem rafinamentul fără a cădea, neapărat, în sofisticare, dar şi fără a rămâne la strictul “ scandal ” al promptitudinii temperamentale. E ceea ce se încearcă în expoziţia de faţă. Patru artişti îşi fac liniştiţi, meseria.
Respectul meseriei, al meseriei aplicate, tenace, mergând uneori până la pedanterie estetizantă e, iarăşi, un posibil “ gen proxim ” la care participă fiecare dintre cei patru expozanţi. Tehnicitatea lor nu se sfieşte să atingă în treacăt, artizanalul; dar, pe de altă parte, o melancolie de fond, o îngrijorare fără obiect propriu-zis, pare a le încetini verva, exilându-i printre himere, vise indescifrabile şi tristeţi, asupra cărora nu au decât puterea talentului… Patru artişti – patru “ obrazuri ” diferite ale melancoliei. Ale unei melancolii care ţine, totuşi să aibă stil, să se prezinte dinaintea publicului în veşmântul cuviincios, ba chiar seducător, al unei frumoase petreceri. La răstimpuri, în efortul de a se machia convenabil, melancolia poate chiar să uite de sine, pentru a ne întâmpina cu un zâmbet destins, zâmbetul, fără dată al plăcerii pure.
Vulnerabilitatea este prezentată la MARIAN ZIDARU, împreună cu o corelativă agresivitate. În universul său, melancolia se învecinează cu deşirările spaimei. Un simplu inventar de motive este suficient pentru a indica „expresia” generală a unei creativităţi, născute din conştinţa precarităţii creaţiei: între moarte şi naştere, între pruncul înfăşat şi spectrul mumiei, între heruvimi decapitaţi şi şerpi spasmodici, lucrurile glisează cu uşurinţă, ca pe o pantă a izgonirii. Ordinea lumii e un enotm camuflaj, un păienjeniş amăgitor, în centrul căruia stă Pericolul însuşi, duhul devorator al exterminării. Tot ce vedem e o parabolă a Victmei: şi nu a victmei eroice, care sucombă în ofensivă, ci a victimei dezarmate, protejate doar de propria ei inocenţă: pasărea, mielul şi pruncul sunt simboluri perfecte ale nevinovăţiei retezate, ale privirii curate, confruntate în chip arbitrar cu episodul sângeros al jertfei. Atmosfera aminteşte de Guernica lui Picasso, cu o supralicitare a carnalului, a ororii palpabile, în care nu mai e loc – şi timp – pentru stilizare. Progenitura e sacrificată pe trupul însuşi al unei maternităţi care încetează, astfel, să mai fie protectoare.
Magna Mater Multimammai îşi pierde puterea. Într-un asemenea univers imaginar, singura serbare posibilă este legată de tradiţia folclorică a praznicului, o serbare a aducerii aminte. Un „praznic” simbolic e, pentru Marian Zidaru, sculptura însăşi. In absenţa unei asemenea dimensiuni comemorative şi recuperative, ea nu este decât hărnicie caducă, sau o vinovată calofilie, o fericire interzisă. Intregul efort al sculptorului pare efortul de a reconstrui un paradis pentru lucrurile şi vietăţile care l-au pierdut: dacă nu au un spaţiu al desfătării, măcar unul al liniştii.
Atelierul său arată, de aceea, ca o rezervaţie a lemnului „maltratat”, a corporalităţii carbonuzate, a vieţii infirme care îşi oblojeşte, suspinând, infirmitatea. O poiană a lacrimilor – aşa se prezintă „ograda” lui Marian Zidaru. Păsările sale, domesticite prin suferinţă, zac la pământ, învelite într-o carcasă de lemn bituminos, apter. Pruncii săi ciopliţi par foşti amoraşi baroci, regăsoţi după o uitare deformatoare, de câteva milenii, în cine ştie ce groapă cucuteiană. O frumuseţe barbară, în care harul colaborează cu cruzimea şi verva facerii cu furor-ul desfacerii nimicitoare, este semnul distinctiv al unei arte de o paradoxală delicateţe, de o emotivitate pârjolitoare, de o rară eficacitate simbolică. Privirea noastra ezită, odată cu aceea a sculptorului, între scriitura orizontală a câtorva lucrări şi interjecţia ascendentă a altora, între mlaştini şi luminişuri, între agitaţie şi perplexitate. Suntem confruntaţi cu un spectacol du şi fascinant deopotrivă, cu un soi de instrumentar magic, găsit ca din întâmplare pe o altă planetă, una în care miturile au dispărut.