Rememorare sau Crăciun Insângerat – Muzeul Satutui, Bucuresti, 1985
Experimentul propus de Marian Zidaru în şura unei gospodării ţărăneşti dintr-un sat transilvan, aşezată acum în Muzeul Satului, nu este doar reiterarea unui rit de aducere aminte pus sub semnul de autohnie al « praznicului ». Re-inventarierea elementelor – obiect presupuse a fi făcut parte din scenografia vie a obiceiurilor populare (din sfera pomenilor sau din aceea a Vicleimului, de pildă), în care suprapunerea de mituri, basme şi credinţe n-a pierdut niciodată zonele interioare de transparenţă, de palimpsest şi reinstalarea în locul şi timpul simbolic, regăsite prin apelul la memoria culturală a prezentului, reprezintă datele corolare pe care artistul le cunoaşte şi pe care se sprijină, integrându-le în experimentul său. Dar atitudinea adoptată faţă de aceste date nu are nimic mimetic; este o depăşire a asumării conştiente, intelectualiste, prin intuirea şi impunerea concomitenţei relevante dintre o întoarcere aparent cuminte în figurativ şi o violentare, aparent iconoclastă, a tuturor modelelor cunoscute. Rememorarea unor forme ritualice străvechi, prezente la noi într-o neîntreruptă tradiţie populară, nu este, pentru tânărul artist efectul nostalgiei paseist-romantice, nici acela al căutării estetice de forme ale « specificului » şi nici al ţintuirii creaţiei în simboluri imuabile, în expresii consacrate ale adevărului absolut.
Marian Zidaru ignoră şi depăşeşte atât interdicţiile dogmatice de invenţie formală a simbolurilor, cât şi pe acelea de reprezentabilitate şi non-reprezentalitate a lumii inteligibile, luându-şi libertatea ingenuă de a consacra prin ceea ce face un fel nou de a înţelege sensurile vechi ale temelor ilustrate. Iconoclastica sa, amendabilă sub raportul transgresărilor culturale şi a eresurilor pe care le trezeşte această această eliberare de cenzurile manualelor de simbologie şi iconografie, ţine de atitudinea specifică artistului : ea vine din reacţia sa aproape instinctuală în faţa « obiectelor » ritualului, fără să-i mineze esenţele esenţele, dar căutând mereu sensurile acestora, înţelesurile pe care să le convertească în năzuinţa sa de a produce o reordonare, o sintaxă nouă şi, deci, un spectacol inedit al temei alese.
Elementele din care se constituie experimentul lui Marian Zidaru sunt câteva ansambluri de sculptură (lemn, bronz, pânză) şi desen dispuse în spaţiul şurii ţărăneşti după legi compoziţionale ce amintesc de organizarea monumentală bizantină. Spaţiul fizic, real, al construcţiei şi spaţiul plastic, virtual, al lucrărilor obiect sunt coincidente, suprapuse până la identificare. Şura face parte din compoziţia ansamblurilor sculpturale ; este ea însăşi unul dintre ele, chiar dacă fizic (şi simbolic) le conţine pe toate. « Obiectele » – sculpturi şi desene – se asociază în ordinea dublei axialităţi pe care o determină intersecţia centrală de axe. Între « obiecte », nici un fir narativ. Anecdotica discursului ţine de capacitatea ilustrativă a fiecărui obiect având un pronunţat caracter figurativ, familiar (capete de păsări, capete de viţei, aripi – de serafim – talgere, pâini, prunci înfăşaţi, etc) Relaţiile dintre aceste elemente devin linii de forţă : succesiunea şi rapelurile formale insistă asupra importanţei decriptării sensurilor, a ne-opririi spectatorului (privitor-cititor-actor) la nivelul fonetic al mesajului. Tot către această adâncire în înţeles tinde şi voita greutate a materialităţii implicate în figurativ : carnagiul, suferinţa fizică a sacrificiului, concreteţea durerii imprimate ca-n ceară în liniştea care se aşterne asupra trupurilor odată cu sfârşitul martiriului. Semiobscuritatea şurii ocroteşte încremenirea materiei. Momentul este acela al tăcerii decărcate de tensiuni care succede brusc larma. E momentul de balans dintre real şi nevăzut… primirea ofrandei … conjunctul miracolului în prezenţa materiei.
Polisemia simbolică, inerente temei alese, şi transparenţa straturilor culturale suprapuse în experimentul lui Marian Zidaru, asigură nu numai cunoscătorilor de coduri artistice justa pătrundere în înţelesuri. Ca-ntr-un “ tableau vivant ” de teatru în tradiţie medievală, păstrată în perpetua tranformare a obiceiurilor populare de largă răspândire, desfăşurarea de ficţiune plastică a sculpturilor şi desenelor se petrece într-un spaţiu real a cărui alegere nu a fost nici ea, fireşte întâmplătoare. Acesta este investit cu sacralitatea coextensivă dimensiunii simbolice a “ obiectelor ” figurative, care, la rândul lor, se încarcă cu valoarea fizicităţii, realităţii trăite, autenticităţii cotidiene a spaţiului construcţiei ţărpneşti. Sculptură supradimensionată şi, totodată, loc cuprinzător cu interioritatea folosită practică, şura este singurul element al ansamblului care conţine explicit caracterul de ambivalenţă presupus de ritualul refăcut de artist. Desfăşurate într-un spaţiu real temele sacrificiului şi ale praznicului comemorator, chair dacă mediate de intervenţia secularizantă, adică ludică, a artistului modern, îşi păstrează dubla convergenţă caracteristică simbolului : reciprocitatea marilor teme, efectul circular al sensurilor, prezenţa centrului ordonator. Fiecare temă conţine, prin extensia tranparenţei, înţelesuri aluzive ale semnificaţiilor celeilalte, pe rapelurile formale simetriile, repetiţiile, ce subliniază, asigurând circulaţia tensională a energiilor degajate.
Violenţa instinctuală a expresiei din experimentul lui Marian Zidaru, se converteşte odată cu fiorul care se înstăpâneşte în câmpul senzorialului în momentul intuirii calităţii de firesc a miracolului, a vieţii. Totul este ucis, secerat, frământat, dar, în plină apocalipsă a materiei, geneza spiritului se petrece şi lumina domină în cel mai umil cotlon al locuirii umane. Rememorarea este, în acest din urmă înţeles, promisiunea împlinită a Rascumpărării.